Jurnal de Nord, Canada, ziua 5: Ursul care zboară, de la închisoare la festin
0Rareș Beșliu, un fotograf îndrăgostit de natură și de viața animalelor, demarează proiectul fotografic La NORD de cuvinte, o paralelă între regiunile arctice și impactul schimbărilor climatice simțit în România. El a plecat într-o serie de expediții în cele mai friguroase zone ale Planetei – Svalbard, Groenlanda, Arhipelagul Arctic Canadian –, iar poveștile și fotografiile sale, strânse sub pălăria Jurnal de Nord, vor fi publicate constant pe adevărul.ro și în „Weekend Adevărul“.
Ziua 5 - Am văzut 14 urși polari
Azi am mâncat la micul dejun frigănele, așa cum îmi făcea mama Floricel când eram mic. Mi s-a făcut dor de ea și m-am gândit ce ar spune dacă ar ști că nepotul ei iubit e în capitala urșilor polari? Oare ar fi mândră de mine sau mai degrabă supărată că am plecat departe de ea și de casă? Eu i-aș spune că o iubesc și că mai stau aici doar două zile, să nu mai fie îngrijorată.
Dacă ieri golful era înghețat doar la mal și avea bucăți de gheață în larg, astăzi totul e alb cât vezi cu ochii. Nici nu mai pot deosebi țărmul de apă, e doar o întindere uriașă cu dune de zăpadă. Cerul dimineții a avut aceeași culoare, mai puțin acolo unde se contopea cu oceanul și se închidea brusc într-un gri antracit. O singură rază de soare a reușit să pătrundă printre norii grei cât toată Canada, iar un urs dormea departe în zare, chiar în dreptul acelei fâșii înguste de răsărit roz. Am sărit din mașină și m-am întins pe burtă ca să-l prind în cadru suprapus peste culoare. Așa a început ziua.
Ne-a ieșit apoi în cale o ursoaică cu un pui mare, de aproape 2 ani. Mama avea un dispozitiv de monitorizare la gât și mi-am amintit de prima ursoaică de la Polul Nord. A fost un șoc să văd atunci cum colierul mare, de plastic, o însoțește pretutindeni. Nu știu cât e de incomod, dar sper ca tehnologia să-i micșoreze dimensiunile în viitor. Toate gândurile astea mi-au dispărut când puiul s-a ridicat în picioare ca să vadă ce mai e nou prin tundră. Eram destul de aproape de ei și am simțit puterea lui, măreția și forța pe care o emană atunci când îți arată cine e cu adevărat. Iar un urs în două labe te poate pune la pământ doar cu privirea.
Astăzi, pentru prima oară, am avut ceva stabilit în program. Știam că la 12 urma să vedem un „bear lift”, așa că ne-am pus pe poziții cu vreo jumătate de oră mai devreme. Pentru nimic în lume nu am fi vrut să ratăm așa ceva, un moment incredibil, care se întâmplă doar de câteva ori pe an. Am privit lung la porțile imense ale închisorii, de parcă așteptam la „Surprize, surprize”. La 11:57 s-a ridicat ușa, iar din spatele ei au ieșit patru oameni ce „plimbau” un urs pe o targă trasă de un ATV, culcat pe burtă și legat la ochi. Arăta fix ca porcul nostru înainte de tăiere. Cu un ochi plângeam, fiindcă era o imagine destul de dramatică, iar ursul se afla într-o ipostază vulnerabilă, cum n-am mai văzut vreodată. Cu celălalt ochi zâmbeam și mă bucurăm că urmează să fie eliberat, chiar acum, când golful e proaspăt înghețat iar el poate să plece, în sfârșit, după hrană. De la închisoare la festin. Am urmărit apoi cum e dat jos de pe targă și întors pe spate cu lăbuțele pe piept, ca un om pregătit pentru înmormântare. Atunci a început elicopterul să se apropie încet și să se ridice ușor odată cu ursul, care acum dormea inconștient într-o plasă ca un năvod. Pe măsură ce elicopterul se înălța, ursul se plia mai bine pe forma plasei până a ajuns, în final, să arate ca un pui nenăscut încă, încolăcit în burta mamei. Câte scene am văzut, atâtea închipuiri și emoții am avut. Mi-am revenit abia când am văzut cum zboară ursul și e dus sus, până când mai rămâne doar un punct pe cer. Parcă abia m-am trezit din vis. Oare să fie o pasăre? Nu, e ursul care zboară!
Anesteziați după un eveniment atât de intens, am mers în explorare printr-o pădure de conifere. Nu știu să fac bine diferența între copaci, dar înțeleg că aici predomină molidul (black spruce sau white spruce) și laricele (tamarack). Un lucru e cert, pădurea avea copaci cât de cât uniformi, cu ramuri pe toate părțile, așa cum rar vezi pe aici. Probabil că se protejează unii pe alții și vântul nu mai are putere să-i decupeze după bunul plac. Între timp, am aflat că celor cu crengile pe o singură parte li se mai spune și copaci-steag - sunt cei care m-au șocat încă din prima mea zi la Churchill, iar efectul vântului asupra lor se numește „krummholz” sau „ice pruning”.
Am găsit și viață în pădurea uniformă: o vulpe „cross fox” superbă. Deși am putut să o fotografiez suficient de bine de la distanță, m-am apropiat special ca să o pot studia mai atent cu ochii mei, și nu prin lentila obiectivului. Știu că e o specie întâlnită doar în colțurile astea de lume, așa că am vrut să-mi rămână întipărită bine în memorie. Nu ne-am luat bine la revedere de la ea, că am văzut o altă vulpe, de data asta polară. Era departe, pe roci, dar m-a impresionat viteza ei. E mică și fâșneață, ca un bulgăre de zăpadă cu blăniță, urechi ciulite și picioare de maratonist. Mi-a amintit de o poveste adevărată, citită pe internet în timp ce mă documentam despre Canada, când am descoperit că am urmat anul acesta același traseu pe care o vulpe polară l-a făcut în 2018. A plecat din Svalbard, după trei săptămâni a ajuns în Groenlanda, iar la aproximativ 3 luni a fost depistată pe o insulă din Arhipelagul Arctic Canadian. Străbătuse până acolo 3500 km. Nu încetează să mă uimească forța naturii și nici nu mă mai surprinde cât de mici suntem noi, oamenii. Eu am parcurs același traseu după nenumărate escale, avioane pierdute, bani cheltuiți, energie epuizată, stres la cote maxime, răceli, rău de mare, probleme cu somnul din cauza fusului orar. Vulpea doar și-a văzut de drum și și-a conservat energia cât de mult a putut în căutarea hranei și a unui loc mai bun.
În timp ce făceam analogia asta, în spatele meu se perindau alte două cross fox. Cu ultimele frânturi de energie, m-am întors spre ele și am încercat să găsesc un cadru bun măcar cu una. Nu știu ce a ieșit, o să văd la momentul adevărului (a se citi: la selecția pozelor).
După ce am plecat din paradisul vulpilor, am ajuns pe lacul urșilor. La propriu! Un urs dormea în tufișuri, la intrarea în zona lacului, iar două mame își alăptau puii de-o parte și de alta a apei înghețate. Una dintre ursoaice își făcuse culcuș sub o grămadă de zăpadă, iar cealaltă se ferea de vânt la poalele copacilor. Parcă se simte nerăbdarea lor în aer. Îmi amintesc de începutul meu în lumea fotografiei de wildlife și cum am devenit, deodată, un om care poate să aștepte nemișcat ore în șir. Natura m-a forțat cumva să fac asta și la fel face și cu animalele. Le pune la încercare în fiecare an, le testează limitele și răbdarea.
Mâine plec. Ca de fiecare dată, la începutul călătoriei mi s-a părut că am prea puțin timp la dispoziție - nici o săptămână într-un loc atât de complex și fascinant, care mi-a mai și întrecut așteptările încă din prima zi. Mâine se termină, iar eu zâmbesc în sinea mea. A fost o expediție intensă, în care am văzut atât de multe într-un timp atât de scurt, încât plecarea nu mă întristează. În schimb, îmi promit că mă voi întoarce și-n alt anotimp. Vreau să văd urșii cum se joacă în floricele, vreau să văd puiuții de câteva luni cum o zăpăcesc pe mamă cu energia lor, vreau să văd Beluga sau Snowy Owl. Dacă aș putea, aș veni doar aici în următorii ani. Acum o înțeleg pe Aimée, care a venit pentru a treia oară (diferența între noi doi este că ea e de pe același continent).
Se încarcă comentariile...
